Am scris de multe ori despre felul în care se intersectează spațiul moral și cel tranzacțional în viața noastră, dar povestea experimentului din grădinițele israeliene mi-a arătat cât de radical se schimbă comportamentele atunci când mutăm relațiile dintr-un spațiu în altul. O amendă a transformat obligația morală a părinților în serviciu plătit, distrugând motivația profundă. La fel se întâmplă cu copiii, cu organizațiile sau cu relațiile noastre cotidiene. Moralitatea înseamnă să faci binele pentru că e bine, nu din frică sau interes. Ca lideri și părinți, trebuie să cultivăm spațiul moral, altfel îl pierdem.
Despre iertare
Scriu aceste rânduri despre iertare într-un moment în care România e sfâșiată de polarizare și lipsă de dialog. Observ cum, în loc să cultivăm înțelegerea, ne judecăm unii pe alții cu asprime, în timp ce față de noi suntem mai blânzi. Iertarea, cred eu, nu e un act individual, ci un mecanism social de resetare morală, așa cum a arătat și cercetarea lui Dan Ariely. Practici precum spovedania sau Comisia Adevăr și Reconciliere a lui Mandela demonstrează puterea iertării colective de a vindeca răni adânci. Și România are nevoie astăzi de acest tip de vindecare.
Generozitate și îndreptățire
Cu câțiva ani în urmă povesteam într-un articol o situație care m-a surprins foarte tare. La o postare pe Facebook a unui primar de sector din București, în care anunța finalizarea unui obiectiv de investiții, un cetățean locuitor al sectorului, în mod evident foarte mulțumit de activitatea primarului, îi mulțumea acestuia pentru activitatea lui din ultimii ani. Acest comentariu a fost urmat de o avalanșă de critici la adresa comentatorului, mai toate venind din direcția: „de ce îi mulțumești? Nu asta era treaba lui, nu de asta l-am ales și îl plătim?”. Pe mine logica acelor comentarii m-a lăsat mut, fără replică. Cum adică? Dacă cineva face o treabă bună, pentru care e angajat și plătit, desigur, e ceva greșit în a-i mulțumi? De ce? Unde e greșeala? Din ce colț întunecat al înțelegerii lumii poate veni o astfel de atitudine?
Erori de atribuire
În acest articol încerc să arăt cum mecanismele noastre mentale ne fac să punem etichete rapide și adesea negative asupra celorlalți, împărțind lumea în „buni” și „răi”. Deși avem valori comune, diferențele de priorități sau norme duc la prăpăstii între noi. Mintea caută certitudini și clasifică oamenii prin atribuiri pline de erori: negativitate, eroarea fundamentală de atribuire, părtinire față de sine, „complexul lui Dumnezeu” și biasul de confirmare. Toate întăresc primele impresii și polarizează relațiile. Cred că, înainte de a judeca, trebuie să ne amintim aceste mecanisme și să cultivăm mai multă înțelegere.
Valori fără valoare
Valori aparent pozitive, precum competitivitatea sau „profesionalismul”, pot dăuna organizațiilor pe termen lung. Ele stimulează conflicte, lipsă de cooperare și alienare emoțională, chiar dacă par utile inițial. Exemplele arată cum practici motivate de credințe false duc la efecte adverse sistemice. Concluzia: valorile trebuie analizate critic, anticipând consecințele neintenționate.
Meritocrație și dreptate
Dintre credințele pe care le-am ținut la mare preț cea mai mare parte a vieții mele, una pe care nu am pus-o, practic, deloc la îndoială a fost meritocrația. Mi s-a părut evident că societatea ar trebui să se organizeze meritocratic, că orice fel de ierarhie socială ar trebui să se bazeze pe identificarea și recunoașterea celor mai capabili dintre noi. Lor ar trebui să le facem loc în poziții cheie, în care valoarea și calitățile lor să se poată manifesta cât mai lesne, în beneficiul tuturor și pe ei ar trebui să-i răsplătim pe măsura valorii pe care o creează. E greu să te opui acestei idei, mai ales dacă ești o persoană care, ca și mine, iubește libertatea. Dar am citit într-o zi o carte în care un profesor de filozofia moralei pe care îl admir foarte tare, Michael Sandel, argumenta foarte convingător despre limitele meritocrației. Fără a avea pretenția de a-l completa și nici contrazice pe acest profesor ilustru, vreau să împărtășesc cu voi câteva reflecții pe care această lectură mi le-a prilejuit.
Idealul meritocratic e despre egalitatea de șanse, nu de rezultate. Dacă la linia de start avem toți același potențial, aceeași șansă de a reuși, atunci rezultatul la care ajungem e pe deplin meritat, împreună cu orice fel de răsplată care vine la pachet cu el. Mai mult decât atât, succesul celor care ies „câștigători” devine un model pentru ceilalți și îi motivează să încerce mai mult, să depună mai mult efort, să capete încredere că se poate. Am discutat odată cu niște oameni grupați într-o organizație care militau pentru înlocuirea sistemului politic din unul democratic, bazat pe alegeri, în unul meritocratic, bazat pe competențe dovedite (nu intru în detalii cum s-ar putea ajunge la a face asta, dar e cu siguranță posibil). În acest fel, o societate meritocratică e o societate robustă, dinamică, cu cetățeni care concurează pentru răsplata pe care societatea o rezervă celor mai buni membri ai ei, fie ea materială, politică sau pur și simplu recunoaștere socială și statut. Tot pe această cale, societatea va emana elite care și-au dobândit laurii, gloria și banii pe căi strict de merit individual, generând astfel prosperitate și bunăstare pentru toți.
Sau cel puțin așa spune teoria. În practică, lucrurile stau mult diferit.
Opinii și ideologii
Una din consecințele cele mai neplăcute pentru mine după alegerile ratate din Decembrie a fost că m-am descoperit cu oarecare mirare pe poziții radical diferite cu oameni din tot felul de medii cu care mai avusesem până atunci diferențe de opinie, dar niciodată atât de radicale. Nu doar atât, dar aceste opinii au părut, de ambele părți ale conversației, imposibil de schimbat cu argumente, aproape de natura unor credințe religioase. Polarizarea asta radicală a societății mi se pare un fenomen periculos. Ea nu a început acum, există de ceva vreme bună, dar pare să se accentueze și, mai ales, pare că începe să ia forme mai violente. Am avut mereu, cu toții, diferențe de opinii cu alți oameni. Bine gestionate nu doar că nu sunt periculoase, sunt chiar benefice, indispensabile unei gândiri critice și creative. Când ajung, însă, să devină din opinii ideologii, ele devin doar sursă de conflict iar conflictele nemoderate tind să se escaladeze în forme la care ar fi bine să nu ajungem. Așa că am să încerc să explic în acest articol cum ajungem acolo, fiecare dintre noi, și ce putem face ca să oprim această spirală infernală. O să fac asta sub forma unui proces în pași, deși, evident, fenomenul nu e chiar așa de simplist și liniar, dar aproximarea asta e utilă pentru înțelegerea lui.